A-i certa pe oameni şi a le corecta greşelile este un lucru important. De fapt, este un act de caritate – prima cerinţă a serviciului unui samurai. Trebuie să îţi dai toată silinţa pentru a o face cum trebuie. E foarte uşor să găseşti punctele forte şi neajunsurile din conduita cuiva şi e la fel de uşor a le critica. Majoritatea oamenilor par să considere o dovadă de bunăvoinţă a le spune celorlalţi lucruri pe care nu vor să le audă, iar în cazul în care critica nu este luată în serios, consideră că nu mai e nimic de făcut. O asemenea abordare este în întregime lipsită de merit. Rezultatele sale nu sunt cu nimic mai bune ca atunci când cineva îşi propune cu bună ştiinţă să insulte şi să facă de ruşine pe altcineva. Este foarte simplu să spui ce ai pe suflet, însă critica trebuie să înceapă abia după ce ai aflat dacă persoana respectivă o va accepta sau nu, abia după ce i-ai devenit prieten, i-ai împărtăşit preocupările şi te-ai purtat astfel încât să-i câştigi pe deplin încrederea pentru a pune temei în ceea ce îi spui. Şi apoi mai e problema tactului: trebuie să găseşti modul şi timpul potrivite pentru critică – poate într-o scrisoare sau poate pe drumul de întoarcere de la o petrecere. Astfel, ai putea începe prin a-ţi descrie propriile eşecuri şi a-l face pe celălalt să înţeleagă înspre ce baţi fără a irosi cuvintele. Mai întâi să îi lauzi părţile bune, făcând tot posibilul să îl încurajezi şi să-l aduci în starea potrivită pentru a-ţi urma sfaturile la fel cum un om însetat caută apa. Apoi, corectează-i greşelile. Critica bună e foarte grea…
(Jocho Yamamoto – Hagakure, Cartea I)