Lumea viselor – crâmpeie din lumea de dincolo

Când un om moare, trupul său este mai greu decât dacă acel om ar fi în viață. Știu, sună ciudat și fizica m-ar contrazice spunând că am luat-o razna. Dar sunt lucruri pe lumea aceasta care nu țin de fizică, iar ce voi spune acum se va contrazice cu tot ce credem că știm despre lumea asta. Așadar, să ne întoarcem la ce am de spus.

Când un om moare, trupul său este mai greu decât atunci când era în viață. Mi-am dat seama de acest lucru în unele momente când visele noastre sunt atât de adânci încât, în momentul în care ne trezim pur și simplu ne doare trupul de parcă a trecut un camion peste noi. Poate o să ziceți că nu este așa, dar există unele vise, foarte rare, din care, dacă mă scol, pur și simplu mă simt strivit, toate oasele mă dor, pieptul se ridică greu pentru a lăsa aerul să treacă. Și nu e o durere care să vină din exterior, e una fizică interioară. E ca și cum mă chinui să revin la forma mea după ce am fost mototolit precum o hârtie.

Și oare pare absurd să crezi că în momentul în care visezi adânc, acel vis să transforme de fapt zona în care te afli fizic într-un fel de gaură neagră care scapă științei actuale și care nu poate fi studiată cu uneltele actuale? Anumite vise sunt de fapt găuri negre care vor sa absoarbă conștiința și chiar trupul fizic într-o altă dimensiune. Fiind găuri negre, totul, atât trupul, cât și conștiința și timpul, e comprimat de gravitația acestora. Și, deși totul e comprimat sau poate tocmai pentru că totul este comprimat, putem trăi o viață într-o secundă (dacă nu chiar o eternitate).

Oare de ce nu ar fi la fel și cu moartea fizică a trupului nostru? În momentul morții noastre clinice, sunt șanse ca creierul nostru să mai funcționeze doar pentru el. Și nu are nevoie decât de o secundă pentru a ne transporta conștiința într-o altă dimensiune. Nimic mai mult. O secundă pentru formarea unei găuri negre care să ne aboarbă și să ne trimită către o nouă lume pentru a experimenta iar viața.

Cine ar putea să ne urmeze în noua dimensiune? Doar amintirile noastre, temerile noastre, ororile noastre, bucuriile noastre. Murim singuri, dar avem cu noi toată conștiința miilor, nu… miliardelor de ani în care am murit și înviat neîncetat. O conștiință îndeajuns de mare încât să poată forma ea însăși lumi și posibilități infinite. Iar această conștiință lasă în urmă firicele mici care scapă găurilor negre, menținând în același timp contactul cu lumile (și timpurile) prin care am trecut. Suntem precum niște ghemuri care din când în când se opresc undeva pentru ca mai târziu să pornească iar la drum.

Dar Raiul? Iadul? Tocmai pentru că este vorba de conștiința noastră, Raiul și Iadul nu sunt altceva decât noua lume către care vom fi purtați, lume construită de conștiința noastră. Dacă avem sentimente de regret vom ajunge într-o lume în care va trebui să învățăm să trăim cu aceste regrete și să le depășim. Dacă avem sentimente de vină, va trebui ca în noua lume să depășim aceste sentimente sau să fim îngropați de ele. Dacă ”murim” bucuroși, noua lume va fi una a bucuriei. Problema este că noua dimensiune nu se va construi pornind de la ultimele evenimente, ci de la întreaga viață… nu… de la toate viețile duse până la momentul respectiv.

Și până la urmă ce este visul? Visul nu este nici mai mult nici mai puțin decât o vizită pe firul cel lung parcurs până acum și, poate o previzualizare a potențialelor lumi pe care le putem ”construi” prin propriile puteri. Deja-vu? Nu, nu accidente sau scurt-circuitări ale creierului, ci reamintirea unuia din infinitele viitoruri pe care le-am vizitat.