Aceasta este întrebarea cu care mă întâmpină mai nou micuța mea în vârstă de 3 ani. Întrebarea ascunde de fapt un alt mesaj pe care Ariel dorește să mi-l transmită. Ea de fapt mă întreabă dacă ”zânele” mi-au adus o revistă pe care ar trebui să i-o dau ei. Asta pentru că eu am decis să îi ”vând” ideea că zânele sunt cele care vin la mine la serviciu și îmi dau revista (una din multele reviste care au incluse o jucărie de proastă calitate care se strică în maxim o jumătate de oră…), dacă Ariel a fost cuminte.
Seara, ajuns acasă îmi dau seama că nu am fost să caut reviste, dar Ariel, cu aceeasi insistență mă întreabă: ”Tati, au venit zânele astăzi?”. Și, deși sunt momente de realism din partea mea și a mamei ei când îi spunem pe șleau că nu apar reviste la chioșcuri în fiecare zi, Ariel insistă pe ”zâne”.
Și poate că ăsta este ceasul deșteptător care să îmi indice că fata mea – și poate toți copiii din ziua de astăzi – crește mai repede decât creșteam noi. Observ că Ariel a decis să creadă în zâne, în povești cu Feți Frumoși (mai degrabă în povești cu Elsa și Ana…). Cu alte cuvinte, ea știe că aceste personaje nu există: cum să crezi într-un Moș Crăciun a cărui barbă stă să cadă în orice moment și a cărui burtă arată precum niște lemne furate în grabă și băgate sub haină? Noi, în trecut chiar credeam în aberațiile pe care părinții ni le spuneau, dar copiii generației de astăzi aleg să creadă (sau să nu creadă) în basme.
Ariel mai are și momente de sinceritate în care ajunge să mă întrebe despre cutare sau cutare personaj: ”Tati, tu crezi că poate exista așa ceva?”, ”Cum să poată zbura?…”, ”Cum să poată face asta?…”. La astfel de întrebări răspunsul meu standard vine invariabil: ”Dragostea mea, lumea în care trăim este foarte mare. Mult mai mare decât credem noi. Într-o astfel de lume ar fi imposibil să nu existe lucrurile și ființele pe care ni le imaginăm. Trebuie doar să ai puterea să crezi în ele…”