Trebuie sa spun ceva despre frică. Ea este unicul inamic adevărat al vieţii. Numai ea o poate învinge. Este un adversar inteligent, trădător. Nu are decenţă, nu respectă nici o lege sau convenţie, nu are milă. Merge direct la punctele slabe, pe care le găseşte cu uimitoare uşurinţă. Totdeauna începe în minte. Te simţi calm, liniştit, fericit. Apoi, frica, deghizată sub masca îndoielii blânde, se strecoară în mintea ta ca un spion. Îndoiala se întâlneşte cu neîncrederea şi neîncrederea încearcă să iasă la suprafaţă. Dar neîncrederea e un infanterist prost înarmat. Îndoiala îl învinge repede. Devii îngrijorat. Raţiunea preia lupta. Te linişteşti. Raţiunea e bine înarmată. Dar, spre uimirea ta, în ciuda tacticii superioare şi a unui număr de victorii de necontestat, raţiunea este înfrântă. Te simţi slăbit, şovăielnic. Îngrijorarea se transformă în groază.
Apoi frica îţi cuprinde corpul, care îşi dă seama că există o problemă gravă. Plămânii îţi zboară ca pasărea, intestinele se preling ca şarpele. Limba îţi cade, grea ca un oposum, maxilarele încep să galopeze pe loc. Surzeşti. Muşchii îţi tremură ca şi cum ar suferi de malarie, iar genunchii încep să-ţi danseze. Inima se zbate în timp ce sfincterele se relaxează. Şi la fel tot restul corpului. Toate organele te lasă. Numai ochii mai funcţionează. Ei sunt pironiţi asupra fricii.
Iei decizii pripite. Concediezi şi ultimii aliaţi: speranţa şi încrederea. Te înfrângi singur. Frica, care e doar o impresie, triumfă.
Problema e dificil de exprimat în cuvinte. Căci frica, adevărata frică, cea care îţi zdruncină temelia, cea care pune stăpânire pe tine când trebuie să-ţi recunoşti mortalitatea, se cuibăreşte în memoria ta ca o cangrenă: încearcă să strice totul, chiar şi cuvintele pe care le foloseşti pentru a o exprima. Prin urmare, trebuie să te lupţi ca să-i dai expresie. Ca să arunci strălucirea cuvintelor asupra ei. Pentru că, dacă n-o faci, dacă frica devine un întuneric inexprimabil pe care îl eviţi, sau chiar reuşeşti să-i uiţi, te trezeşti în faţa a noi atacuri pentru ca n-ai luptat niciodată împotriva adversarului care te-a învins.
(Yann Martel – Viaţa lui Pi – cap. 56)
Frumos mai scrie autorul…trebuie neaparat sa iau si eu cartea, nu de alta, dar citind aceste randuri…chiar ca m-a luat frica, mai ales ca maine am un interviu pt job decisiv cu un presar incisiv, d emeserie inginer si mi-e o frica de numa’ numa’…
Cine are de trecut un hop si citeste aceste randuri, sigur va pati ca mine pentru cateva secunde…”Te simti slabit, sovaielnic. îngrijorarea se transforma în groaza.”
Totusi, trebuie sa caut in adancul depozitului meu cu resurse, dupa speranta si putere de a sta de partea „vie” a Styxului…oare voi reusi?