… Un lucru pe care cu greu pot sa îl învăţ, deşi Ariel mi-l tot repetă (cam des în ultima vreme): „Nu te enerva”. Şi aş putea găsi fără nicio problemă justificări pentru enervarea mea. Iar, pe măsură ce trece timpul, îmi pare tot mai uşor să mă enervez. Este metoda „cea mai bună” de a închide gura celui cu care te cerţi sau pe care te enervezi.
Dar poate ar trebui să îmi închid eu gura mie. Poate ar trebui să analizez ceea ce simt înainte de a deschide gura. Asta e greu. Cum să faci faţă unor valuri de furie după atâta timp în care predici lozinca: „lasă-te dus de val”. În felul tău mi-ai spus adeseori că nu pot să las totul să treacă, toate frustrările, toate supărările, şi să nu devii chiar tu o parte componentă a acestora. Când laşi valurile să te ducă unde vor, devii parte a acelor valuri, iar când întâlneşti ceva în drumul tău, nu poţi să spui pur şi simplu: „Gata, în momentul acesta nu mai sunt parte din val!”. Devii şi tu val, devii frustrare, devii supărare.
Am nevoie de o ancoră. Îmi va fi greu şi poate voi continua să te rănesc, dar am nevoie de o ancoră proprie. Una proprie pentru că până acum ancora mea, cea care îndura totul în locul meu erai tu, Elena. Dar de la o vreme observ că începi să oboseşti să îmi suporţi toate toanele, toate valurile. Începem să ne înstrăinăm şi nu vreau asta. Încă am nevoie de tine. Iartă-mă.