Sunt gata. Sunt pregatit…

„Sunt pregătit… Sunt pregătit”, îşi spuse el, parcă încercând să îşi convingă şi cea din urmă celulă din trupul său vânjos şi plin de cicatricile care i-au definit întreaga viaţă.

Nu se făcuse ziuă. Ceaţa cenuşie se chinuia încă să acopere putregaiul năclăit de sângele camarazilor săi. Rămase singur pentru ceea ce el credea că va fi ultima sa zi pe acest pământ.

Cu toate acestea era împăcat cu ideea. „… căci, până la urma ce este moartea, dacă nu o nouă etapă a vieţii…”, îşi aminti el deodată vorba unui preot care în trecut încercase să convingă nişte mercenari de ceea ce el numea „adevăruri divine”. Nu a mai avut mult de trăit după acele vorbe spuse cui nu trebuie… Însă cu toate astea, acele cuvinte, stupide la vremea respectivă, i-au revenit în minte războinicului. Simţea nevoia de a se agăţa de ceva, de orice, doar-doar se va convinge să continue lupta…

Dar oare nu era mai bine să se lase pradă morţii? „De ce să mai lupţi? Pentru ce? Toţi sunt morţi!”, parcă încerca să îl descurajeze carnea obosită de pe el. „Pentru mine. Pentru mine!”, îşi urlă el sieşi. „O ultimă luptă. M-am născut cu sabia în mână, nu voi muri un laş!”

Prima rază de soare uita să mai vină, dar el era gata. Nu mai avea nimic de pierdut. Toată noaptea a ţinut între degetele-i mizerabile bucata de mătase care parcă în fiecare secundă îi repeta: „Ai pierdut-o şi pe ea! Ce ai putea să mai pierzi?”

Dar acum acea mână trebuia să ţină altceva. Şi, parcă având o viaţă proprie, mâna lăsă moliciunea albă a mătăsii să cadă pe pământ şi se apropie pentru a prinde oţelul rece al sabiei care i-a fost tovarăşă în multe bătălii glorioase.

I se spunea „Ursul de gheaţă”, iar albastrul spălăcit care încă mai radia din ea parcă venea să îi confirme încă o dată renumele. S-au cântat multe balade despre această sabie, chiar cu multe sute de ani înainte ca ea să ajungă pe mâinile războinicului nostru. Se spune că a fost creată de Regele Fierar, fiind călită în sângele a trei dragoni: sticlosul dragon de gheaţă, evazivul dragon al eterului şi denepatrunsul dragonul de diamant. A trecut prin multe bătălii şi, cu toate acestea, nimeni nu a reuşit să îi scoată la iveală suflul rece de diamant promis de Oracolul Zeilor. Nici Regele Fierar nu a ştiut ce face. O mie de ani ar fi lucrat la ea pentru ca, într-un final să fie găsit mort, cu sabia terminată lângă el.

Iat-o acum la el în mână… Aproape la fel de luminoasă ca în prima zi în care a cucerit-o din ghearele Zgripţorului. O ţinea mai mult din vanitate. Îi plăcea să vadă groaza duşmanilor în ochi atunci când aceştia simţeau lumina rece a tăişului apropiindu-se. Putea oricând să folosească o altă sabie, mult mai uşoară, şi să lase naibii „Ursul” să ruginească undeva pe vreun perete. Dar nu, ţinea prea mult la monstrul acesta pe care mai tot timpul trebuia să îl ţină cu două mâini pentru a face sângele să ţâşnească din nefericiţii care s-ar fi găsit în calea-i.

„Atâtea legende pentru tine, Ursule… Mi-ai fost un tovarăş minunat. Mi-ai luminat calea în atâtea bătălii. M-ai însufleţit de fiecare dată când m-am simţit deznădăjduit. Fii alături de mine şi în ultima mea luptă…”. Mereu când îi vorbea parcă strălucea mai tare. De data aceasta însă parcă până şi sabia ar fi renunţat la luptă. „Ai îmbătrânit…”, îi spuse razboinicul. „Vom muri împreună…”, parcă îi răspunse Ursul cu o pâlpâire albăstruie.

Un munte de om tremura ridicându-se. Un munte de om care a şi-a dat seama că nu este decât un fir de praf pentru Dihanie.

„Te-ai ridicat?…”, auzi el deodată o şoaptă care venea parcă de peste tot, făcându-i părul din cap până-n picioare să se ridice. „De ce? Nu m-aţi distrat destul?”, răsună din nou vocea fantomatică. În neştire, ochii războinicului se plimbau peste tot în căutarea Dihaniei. „Unde este? De ce se joacă cu mine?”, îşi spuse tremurând. „Unde sunt?! Aici! Nu mă vezi… dar, iată-mă! Am fost mereu aici. Chiar dinainte să te naşti tu. Voi fi aici cu mult după ce vei apune tu… şi poate ar fi timpul să terminăm cu această joacă!”.

Cu coada ochiului războinicul văzu gheara plină de solzi. Printre ei, viermii se bucurau de festinul oferit de Dihanie cu o zi înainte. Dar fu prea târziu. Încercă să blocheze lovitura năpraznică a animalului cu sabia sa, dar auzi cum îi trosnesc coastele şi îşi simţi sângele clocotind pe cerul gurii.

Căzut, cu nările mustind de sânge, muşcă furios pământul. Un singur lucru a învăţat războinicul din toate bătăliile la care a participat: niciodată să nu se dea bătut. „Nimic nu îmi poate face mie rău… Sunt nemuritor…”, încercă el să se mintă. Ridicându-se cu greu de jos, războinicul nostru strânse sabia în ambele mâini. „De o singură ocazie am nevoie…”, îşi spuse el. „O singură ocazie pentru ca Ursul meu să muşte din tine. Atât.”

Şi ocazia a venit. Cu un vâjâit tăios, fălcile Dihaniei se apropiară să prindă trupul războinicului. Cuprins de colăii bestiei, războinicul, din care acum nu se mai vedeau decât mâinile, trase de sabie, tăind gâtul Dihaniei de la un capăt la celălalt. Şocată de ce se întâmplase, Dihania rămase cu ochii larg deschişi, căzând într-un final la pământ cu o bufnitură surdă.

Între fălcile bestiei, războinicul răsuflă cu greu. „Sunt gata… Sunt pregătit”, spuse el, încercând parcă să stăvilească urletul de durere al întregului său trup.

Acum putea să se lase pradă Liniştii.

*****************************************************************************

Aţi citit o poveste fantastică cultă cu autor cunoscut, adică scrisă de mine… În poză, o foarte bine realizată sabie: http://matthiasm.deviantart.com/art/Sword-111790307