În fiecare zi merg în parc cu mămica şi este uimitor totul. Totul este nou. Iar zi de zi sunt uimită de foşnetul frunzelor. Este ca şi cum copacii vor să ne vorbească şi văd oameni trecând pe lângă mine (şi, prin viaţă…) fără să aibă nici cel mai mic fior la auzirea acestor fiinţe.
Cu toţii aţi uitat de uimirea iniţială, de momentele din fragila copilărie în care până şi o furnică era uimitoare. Aţi devenit imuni la simpla frumuseţe a vieţii. Nu vă mai uimeşte decât „un film bun”, o vedetă, zgomotul artificial şi puternic, o mâncare, o băutură. Dar viaţa, viaţa din jur, nu mai este uimitoare pentru voi?
Opreşte-te din drum, caută un copac, stai sub el, inchide ochii… ascultă-l. Dar ascultă-l. Şi încearcă să reînveţi să ai acei fiori care îţi fac pielea ca de găină. Trebuie să reînveţi să te cutremuri la auzirea naturii.
Toamna se apropie, nu o lăsa să se instaleze şi în suflet…
Foarte talentata Ariel, presimt ca se va face scriitoare cand o sa mai creasca. 🙂
Da, intr-adevar. Acum imi dicteaza mie pentru ca nu poate tine stiloul in mana 😛